Sunday 5 October 2014

E toamnă, iar eu m-am pierdut într-o mare de fericire și tristețe.

Degete înghețate, frunze zburând, păsări călătoare spunând adio, paltoane fluturând prin parcuri și un zumzet de șoapte peste tot.
 
„Sunt trist și fericit în același timp și mă chinui să înțeleg cum vine asta” - Jurnalul unui adolescent timid
Așa mă simt și eu. Afară e frig, dar nu mai sunt capabilă să simt frigul, e o flacără mică undeva care mă animă, e frumos, flacăra aceea îmi oferă posibilitatea de a vedea totul printr-o nuanță rozalie, chiar dacă păsările pleacă, chiar dacă natura se dezbracă, eu tot fericită sunt, dar ceva mă face să-mi fie teamă, teama că această fericire depinde de ceva ce pot pierde ușor, e îndeajuns un cuvânt și „puf” să nu mai fie nimic, totul să devină alb-negru.
Totuși până acolo vreau să-mi las impresiile aici, mi-am dat seama că blogul acesta chiar a ajuns să mă cunoască în totalitate, chiar mi-am lăsat aici toate gândurile și secretele, ceea ce pentru mine e un mare pas, până acum aveam un alt blog în care-mi spuneam poveștile.
Nu știu ce e toamna pentru voi, dar pentru mine e fericire totală, nu e an în care toamna să nu-mi lase amintiri speciale, anul trecut toamna a fost cea mai frumoasă parte a anului, în special Octombrie, e ciudat cum după grămezi de amintiri și promisiuni, tot ce a rămas concret sunt doar vorbe-n vânt. Acum mă întreb, oare de ce promitem lucruri pe care nu le putem oferii și de ce spune lucruri pe care nu le simțim?
Am realizat că-mi e teamă de societate sau mai bine spus de felul în care societatea mă poate schimba... Nu vreau să mă ascund și nici să mă schimb. Vreau să rămân copilul care cântă pe stradă chiar dacă toți ochii sunt ațintiți asupra lui, copilul care aleargă chiar dacă este pe trecerea de pietoni, copilul care râde cu gura până la urechi, copilul care țopăie în frunze, copilul care crede că lumea poate devenii mai bună, copilul care are mereu speranță. Și în același timp nu vreau să uit că acel copil mă face să le suport pe toate, responsabilitățile pe care le am sunt multe și sunt momente în care simt că nu le mai pot duce, sunt plânsete în timpul somnului, coșmaruri pe care nimeni nu le poate înțelege, dar știu că asta îmi e crucea și ști„u că cineva, acolo sus mă ajută să le duc, dar simt că trebuie să mă descarc. Să nu credeți că un copil care aleargă pe stradă sau care la școală pare cel mai fericit om de pe Pământ, nu ascunde ceva. Toți avem povești diferite, povestea mea e complicată, iar ca să o pot suporta am nevoie de cineva de care să mă agăț, până apare cineva, mă agăț de natură... de tot ce-i în jurul meu.
Ieri am fost în parc cu frățiorul meu de 3 ani și jumătate, acolo erau vreo șase copilași de 3-4 ani și un băiat de clasa a IV-a care avea răbdare să se joace cu ei și îi făcea să râdă, dădea în mintea lor îi făcea să se împrietenească între ei, Doamne, ar fi trebuit să vedeți cât de fericiți îi făcea pe copilași! Când l-am întrebat ce vrea să se facă a spus că i-ar plăcea să fie pilot de avioane în America, știa perfect engleza pentru vârsta lui, avea numai note bune și radia, vedeai în el bunătatea și iubirea asemenea unui înger, exact așa părea, un înger. Mă uitam la el și-mi venea să plâng, era așa un copil bun. În câteva minute a venit mama sa urlând la el că de ce stă în nisip și se joacă cu ciutani de 3 ani că el trebuie să învețe, să miște mai repede în casă. În momentul în care copil a auzit vocea mamei sale s-a făcut alb la față, femeia aceea mai avea puțin și îi trăgea niște palme de față cu tot parcul... am rămas șocată. Copilul acela părea atât de fericit și de fapt era chinuit. El se comporta cu acei copii așa cum și-ar fi dorit ca mama sa să se comporte cu el, asta-i una dintre calitățile oamenilor și nici măcar nu suntem conștienți de ea. Întâmplarea asta n-are mare legătură cu restul postării, dar m-a marcat...
Acum, cred că cel mai bine îmi pot exprima starea prin melodii...
Am găsit melodia asta care ar fi mers pentru anul trecut, chiar așa, toamna de anul trecut s-a învârtit în jurul unei întrebări simple „Ai mâini calde?” și a fost o toamnă superbă, cu promisiuni și plimbat prin ploaie și acorduri de chitară și voci răgușite și paltoane și și și... și după ea n-a mai rămas nimic, că doar nimic nu-i veșnic. Dar trecând peste asta, melodia asta e pe gustul meu și-mi aduce aminte de lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat sau mai bine spus povestea frumoasă până la un punct. :)
„E toamnă și frunzele acoperă fiecare cuvânt
 Și ne îmbracă de parcă-s cămăși ce-au fost apretate de vânt
 Început de septembrie e cald e toamnă și parcă
Ce-a rămas din fosta vară își face bagajul și pleacă
E toamnă, parcul arată de parcă-i pictat în ulei
Și banca și eșarfa și ea cu tot cu ghetele ei
O privesc aripi de fluturi îmi gâdilă stomacul
Vocea ei la fel de calma ca lacul, ca parcul”
 
Copii, nu uitați că atunci când totul nu mai are sens și te simți pierdut, cineva acolo te v.a asculta și ajuta mereu oricât ți-e de greu.
Am fluturi în stomac (cred) și uitasem senzația, motiv pentru care sunt ca o tornadă pe unde trec, sar într-un picior, râd, zâmbesc și alerg, e frumos să trăiești și să fi conștient de ceea ce ai în jurul tău.
Până la urmă luna asta vrând, nevrând m-am infectat cu iubire și radiez, problema e felul în care cei din jurul meu mă privesc, zilele astea s-a ajuns la concluzia că iau etnobotanice, e bine, încă n-am ajuns la psihiatrie.
Oameni buni, iubiți! Iubiți tot ce e în jurul vostru: răsărit de soare, mare, muzică, păsări, copaci, flori, vânt, iubiți totul, e gratis! Și nu uitați să faceți ceva frumos pentru cei din jurul vostru, de obicei nu costă nimic. :3
 
 

1 comment:

  1. Oh Doamne Lissa,ai niste postari care chiar ma ating:))Asta este a doua intr-o saptamana^^Ce zici,te-ai gandit vreodata sa pui totul pe hartie si sa te faci scriitoare?Ai potential!!:))

    ReplyDelete

Parerea ta conteaza! <3