Hei, hei, ce ne place să ne complicăm viața.. să dăm unui cuvânt mii de sensuri, să punem la suflet cuvinte rostite cu ușurință, dar fără să le credem, să ne creăm iluzii și speranțe zadarnice..
Postarea asta a fost în ciornă de câteva zile, am șters-o, am rescris-o, scriam - ștergeam, iar scriam, ajunsesem să renunț la scris până când vorbind cu cineva care s-a lăsat de blogărit i-am spus ”Niciodată să nu renunți la scris spunând că nimănui nu-i pasă de ceea ce scrii, niciodată! Pentru că uneori e posibil ca prin absurd să ajuți o persoană să ia o decizie prin ce scrii tu acolo sau să faci ziua mai bună cuiva..” așa că după ce-am șters postarea am zis că e mai bine să o scriu, poate că cineva a simțit ce simt eu acum sau poate că mă poate ajuta..
Povestea nu e siropoasă, nici lacrimogenă, povestea e una simplă. Încercând să ajung la cineva, să fiu perfectă pentru acel cineva m-am pierdut pe mine. Poate o să vă gândiși că e din vina acelui cineva, dar nu, e din vina mea. A mea și doar a mea. Eu am fost cea care a încercat să fie perfectă, nu mi s-a cerut asta. Eu am fost cea care a încercat să își schimbe valorile, deși nu mi s-a cerut. Am renunțat așa ușor la unele tabieturi.. și eram pe aproape să renunț la cine eram cu adevărat, pentru că mă pierdusem. Pentru că mă obișnuisem cu o prezență și cu o stare de spirit ce-mi creease impresia de dependență, că dacă nu o să am ce vreau o să pice cerul peste mine, dar am avut noroc. Am avut prieteni și am avut muzică. Mă rugasem chiar. Mă rugasem ca într-o dimineață să mă trezesc și să nu mai simt ceea ce simțeam, pentru că acele sentimente neîmpărtășite cu nimeni ajunseseră să mă domine, să mă facă să mă înec în ele, fără să mai scap. Dar există un leac care te ține mereu în picioare, muzica! Dar ce te faci când inclusiv preferințele muzicale ajunsesei să ți le schimbi? Păi atunci vin prietenii, acei prieteni adevărați care trag de tine și îți spun că nu merită. Că ești mai bună de atât. Că tu meriți mai mult decât ceea ce ți se oferă. Am fost o fantomă în propria viață până într-o dimineață când..
M-am trezit și sentimentele alea valorau prea puțin, nu era ca și cum ar fi plecat de tot, nu cred că am plecat de tot, în fond, nu mai știu nimic exact. Dar știu că m-am trezit realizând că sunt pierdută. Că tot ce vedeam eu era o iluzie optică, o reflecție a idealului minții mele. Se întâmplase ceea ce-mi dorisem. Să văd totul clar. Să văd că eu eram aia cu speranță și care încerca să ajungă la perfecțiunea din punctul de vedere a unei anumite persoane, pentru ceva inexistent. De ce aveam speranță? Dacă se întâmpla ceva ce? Tot la nimic se ajungea în final. Credeam că mă lupt cu cineva, dar acel cineva eram tot eu. Se creeaseră două euri. Un Eu care nu voia să creadă că e adevărat ce se întâmplase, care continua să spere că e o glumă proastă sau un test sau orice altceva, dar nu adevărul și celălalt Eu care știa realitate, că acela era adevărul și accepta asta, dar primul eu era mai puternic. Până în aceea dimineață. Când am hotărât să nu mă mai mint, să accept întru totul realitate. Am început să mă adun, să fac lucruri pentru mine, dar bine înțeles, când scapi de o anumită parte a trecutului și începi să treci peste, ce se întâmplă? Îți mai aduce Universul altă părticică, să-ți arate că se poate și mai rău, că te poți pierde și mai tare decât te pierdusei că mna, doar nu așa e în viață?
După ce m-am mai lăsat puțin pierdută în valurile acelea de sentimente ce am făcut? - Am răcit - Bine, asta nu era în plan și nu despre asta voiam să vă spun. Am scris. Am stat eu cu mine. Am citit. M-am uitat la seriale și filme. Am cântat. Am gătit chiar. Și am să continui să fac lucrurile care-mi plac cu adevărat mult, mult, mult până când o să fiu din nou fata aia zburdalnică și energică, căreia nu-i e jenă să cânte în mijlocul străzii pline de trecători, care citește și se îndrăgostește de povești, care râde mult, care țopăie, care-și sâcâie prietenii și care nu e niciodată tristă. Am atât de multe lucruri de făcut pentru mine, pentru plăcerea mea.
Totuși după toată povestea aceasta despre cum m-am pierdut în drum spre Nicăieri, nu o să renunț la un lucru.
La partea mea slabă, care spune tot ceea ce simte. Știu că mulți o consideră o slăbiciune, dar eu așa sunt. Lucrul acesta a ajuns să mă definească, simplu fapt că spun ceea ce simt. Să nu credeți că noi, persoanele de acest gen suntem slabe și proaste, nu... Știm că putem fi rănite, știm că vă oferim un avantaj, dar o facem pe riscul nostru și DA, știm riscul. Degeaba o să îmi spună x și y că n-am suferit destul că poate e așa, dar nu mă schimbă asta. Dacă mă răniți și dacă sufăr asta e.. o fac pe propria răspundere, mă pierd pe propria răspundere. Cad, dar mă ridic după.
Voi ce mai faceți?
