Să-ţi aminteşti.

Mi-ai spus că pentru a face o persoană să nu mă uite trebuie să fac un lucru numai pentru ea.

Poate e stupid, să scriu aici, în văzul tuturor, dar ştiu în acelaşi timp că-i nebunesc şi aşa poate o să-ţi rămână mai mult timp în minte.

Nu ştiu care-i rolul tău în viaţa mea sau al meu în a ta de acum în.colo, dar ştiu că datorie ţie nu mai am impresia că sunt singura care vede lumea prin prisma a ceea ce va urma. Ştiu că m-ai făcut să-mi dau seama că tot ce vreau e să fiu înconjurată de oameni cu aceeaşi viziune. Tot prin simpla ta prezenţă m-ai făcut să realizez sursa nefericirii mele - nu eram eu. În societatea noastră, dacă eşti tu însuţi eşti gonit, batjocorit şi aruncat la oameni. Mi-ai arătat că mai există speranţă şi pe lângă asta ai reuşit să-mi trezeşti emoţii de mult uitate.

Să nu te gândeşti că-mi e uşor să scriu asta, nu-mi e deloc. Degetele bat greu tastatura, de parcă ar fi fost îmbrăcate în plumb, iar ideea de a continua pare din ce în ce mai proastă.

Aş vrea să înţeleg de ce un om poate să-mi vorbească atât de mult fără să-mi spună nimic. Aş vrea să ştiu de ce simt că m-am transformat într-o furtună şi de ce continui să-ţi scriu.

Nu te cunosc în profunzimea ta, deci încă-mi eşti străin, dar oare aş putea ajunge să te cunosc?

Cred că am minţit, cred că postarea asta e cu dublu sens, vreau ca nici eu să nu te uit, să-mi rămâi in minte ca la început.

E prostesc, totul e prostesc, poate n-o să mai vorbim niciodată şi poate n-o să ne mai vedem vreodată, dar ceea ce vreau să-ţi aminteşti este că pentru anumite persoane, ceea ce gândeşti şi verbalizezi poate să fie crucial, poate să schimbe cursul vieţii acelei persoane. La mine aşa a fost şi aşa mi-am dat seama ce am de făcut mai departe-n viaţă şi vreau să-ţi mulţumesc.

Străin cunoscut, simt că am nevoie de tine în preajma mea şi mai simt uşurinţa prin care pot să te alung dintr-o greşeală, din prostie sau din simplul fapt că ajung să clachez de emoție.

Vreau să-ţi aminteşti uneori de fata prostuţă care-a fost atât de nebună încât să scrie ceva incoerent despre tine.

Te rog mult, nu te speria.

*****

Bun, dacă aţi avut răbdare să citiţi şi partea de mai sus cred c-aţi realizat că Lissa e puţin melancolică, tristă şi-n acelaşi timp, se simte plină de viaţă. Simt că am înflorit, dar problema e cât de brusc pot să mă ofilesc... până acum luna octombrie mi-a adus noi nuanţe de roz, pentru mine lumea asta e roz acum, dar continui să fiu nostalgică şi mă chinui să înţeleg cum vine asta..

Poate o să ies mâine să mă plimb prin parcuri, îmi place vremea şi cum cea mai bună prietenă a mea e plecată la facultate, poate ies singură să admir copacii, ador să fac asta toamna când domină ruginiul și arămiul.

Mă gândesc să fac o postare despre cum văd eu ,,dragostea" adevărată pentru că asta mi-a fost tema la psihologie, iar doamna profesoară a rămas pe gânduri asupra viziunii mele...

O să merg să mă-nfofolesc în pat, vreau să nu uitaţi că Dumnezeu ne-a învăţat să iubim, iubindu-ne El pe noi! Şi că fără dragostea lui n-am mai fii capabili să ne iubim unii pe alții.