Sunday 30 March 2014

De ce scriu şi ce înseamnă asta pentru mine.

Ştiţi, mă uit prin posturi vechi, pe blogul meu de poveşti şi mă uit la mine e ca şi cum aş fi lăsat firmituri pe o potecă pe care am trecut, pentru a o găsi în caz că mă pierd şi funcţionează.
M-am întrebat mult de ce scriu şi de ce uneori nu îmi vine să scriu şi de ce uneori nu mă mai pot opri din scris, dar ajung să las o poveste în ciorne, de ce îmi place să mă împart aşa pur şi simplu pe nişte pagini virtuale ale unui blog ponosit. Nici măcare eu nu-mi pot da seama perfect, dar ştiu că asta mă reîncarcă, îmi dă putere dacă sunt tristă, dacă sunt veselă mă face şi mai veselă şi tot felul de lucruri asemănătoare. Am tot încercat să îmi pun din posturile de pe blog-ul personal aici, dar nu merge, adică nu sunt aceelaşi gen, e ciudat şi acolo e un *eu* fără perdea acolo sunt pur şi simplu stările mele de fericire, de melancolie e greu să le pun când aici am posturi despre Coca-Cola şi Viaţa cu Louie. O să încerc. Nu e corect faţă de mine, adică e ca şi cum m-aş ascunde de nişte sentimente...
Scriu din plăcere şi din dorinţa de a citi cineva ceea ce scriu şi de-al putea ajuta să se regăsească şi reîntregească. Scriu din ideea că poate îi place cuiva ce scriu. Îmi e ruşine că nu am mai scris cum scriam la început, dar viaţa de liceean te constrânge să adormi citind ''Enigma Otiliei'' sau făcând cometarii, nu îţi mai lasă libertatea aia care ţi-a dăruit-o vara, în care şi dacă crescuse temperatura cu un grad voiai să scri asta pe blog, în plus după ce ajungi la liceu se schimbă apele stării tale, te îndrăgosteşti, îţi faci prietene noi, ele te dezamăgesc tu îţi pui speranţe că te înseli, dar până la urmă îţi dai seama că nu toate colegele îţi pot fi prietene şi că prietenă adevărată îţi este doar colega de bancă, poate încă vreo 2-3 fete, dar ea rămâne persoana căreia îi spui unde eşti şi ce faci şi nu ştiu uneori mă gândesc că viaţa fără Ale ar fi ca şi cum nu aş mai avea o a 2a mamă care să mă bată la cap că nu e bine ce faci, că nu înveţi, că îi laşi prea multă libertate tipului ăla şi bla-bla-bla-uri generale.
Liceul parcă îţi taie din elan şi din fericire şi dai o luptă continuă cu tine, pentru a nu te lăsa de învăţat, pentru a nu-ţi pierde din vise, e ciudat şi frumos pentru că viaţa la liceu e ... interesantă şi ... palpitantă. :))
Nu ştiu nici acum de ce am scris post-ul ăsta, dar îl postez doar ca să nu îl las nepostat.
Voi ce mai faceţi?
Vă las nişte piese drăguţe.

Sunday 23 March 2014

Zi după zi de David Levithan (Recenzie)

Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru această carte.

Limba originală: engleză
Traducere de: Lidia Grădinaru
Anul apariţiei: 2014
Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă
Titlul original: Every Day
Nr. de pagini: 316
ISBN: 978-973-707-932-9

Descriere:
Zi după zi un alt trup.
Zi după zi o altă viaţă.
Zi după zi îndrăgostit de aceeaşi fată.


Un adolescent care-şi spune, simplu, A, se trezeşte în fiecare dimineaţă într-un alt trup, trăind o altă viaţă. Niciodată nu e prevenit în legătură cu locul unde se va afla sau persoana în trupul căreia va fi. A s-a împăcat cu situaţia lui şi chiar şi-a stabilit câteva reguli „de supravieţuire": Niciodată să nu se ataşeze prea tare. Să evite să fie remarcat. Să nu se implice.
Totul până într-o zi când se trezeşte în corpul lui Justin şi o cunoaşte pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplică. Pentru că, în sfârşit, a găsit pe cineva alături de care vrea să rămână pentru totdeauna, zi după zi.

O poveste fascinantă, ce lansează o provocare: putem iubi cu adevărat pe cineva menit să ia altă înfăţişare în fiecare zi?

„Asta face iubirea: te face să vrei să rescrii lumea. Te face să vrei să alegi personaje, să construieşti scenariul, să conduci intriga. Persoana pe care o iubeşti stă în faţa ta, iar tu vrei să faci tot ce-ţi stă în puteri ca iubirea să fie posibilă, să fie la nesfârşit posibilă. Iar când sunteţi doar voi doi, singuri într-o cameră, poţi să pretinzi că aşa este, că aşa va fi."

Recenzie:

Descrierea spune destule. Cartea este despre A., care este un suflet neîngrădit de tiparurile care ni se induc acum în lume, este un suflet absolut liber, dar captiv în aceelaşi timp. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva libertatea are şi ea un preţ absolut costisitor, dar sub altă formă. Obişnuit să respecte nişte reguli şi să nu facă ravagii în vieţiile celorlalţi, se îndrăgosteşte de Rhiannon şi n-are de ales. Începe uşor, uşor să se abată, să creadă în dragoste, în speranţă, să îşi facă scenarii şi să lupte. Povestea de dragoste dintre cei doi înfloreşte de-alungul fiecărei pagini date înainte. Până la urmă nimic nu e simplu. Practic încearcă să se mintă că imposibilul e totuşi posibil, dar fără folos. Cartea asta este atât de profundă încât la final, când ai impresia că totul e aşa roz şi yay şi tu crezi că el face ceva greşit şi off, realizezi ce o să facă defapt, te bufneşte plânsul, pentru că deabia atunci realizezi ce înseamnă dragostea cu adevărat. Că da, aia e iubirea adevărată. Eu sunt puţin şocată, chiar şi plăcut. E o poveste relativ simplă.

Mi-a plăcut foarte mult că acţiunea decurge normal şi că nu e nicio parte plictisitoare. Schimbul de corpuri e şi el vioi. Totul mi se pare perfect. Şi povestea dintre cei doi e aşa intensă şi sunt încă wow.


E o carte genială. Dacă aveţi timp, vă rog să o citiţi.
Mulţumesc încă odată librăriei Libris pentru această carte.

http://www.libris.ro/zi-dupa-zi-david-levithan-TRE978-973-707-932-9--p789435.html

Notă: 5/5 (Mi-era dor de aşa ceva)