Lissisme (^-^)

A trecut ceva vreme de când n-am mai scris și-mi pare rău. De fapt, a trecut ceva timp de când degețelele mele n-au mai bătut la o tastatură de laptop, ceea ce-i ciudat.

Săptămânile mele au devenit monotone și pentru mine asta e bine, la mine totul trebuie să fie planificat pentru a mă simții în siguranță. M-am acomodat în sfârșit cu atmosfera de a 10a că până acum mi-a dat ceva bătăi de cap, toți profesorii nu mai au mila din clasa a 9-a, acum ști sau nu și atât.

M-am apucat să citesc „A treisprezecea poveste” de Diane Setterfield, dar nu știu dacă vă puteți închipuii că nu mai am poftă de citit. La liceu au început comentariile la română, mulțimile de teste și nu prea mai am timp de lenevit și dospit citind, dar o să-mi revin eu.

Acum câteva zile îmi plăcea așa de mult vremea, dar s-a strica dintr-o dată și parcă e iarnă urâtă nu toamnă. Vremea asta mă face să stau închisă în casă și să scriu muuult să-mi las gândurile să plutească pe hârtie, dar lumea mă strigă și parcă e mai important să aduni amintiri decât să te plângi întruna că ești singur, când nu ești de fapt.

Poate o să mai scriu o postare în care să las cascada de sentimente să iasă la iveală, dar uneori și să fi sincer este obositor.

Las câteva melodii pe care le-am ascultat săptămâna asta. Știu că e ciudat, dar chiar am încercat să dau o șansă și muzicii rapp. :o3

Voi ce mai faceți? Ce mai citiți? :o3

 

Tu.

Tu - pronume personal persoana a II-a singular. Simplu. Foarte simplu, nu?
Nu. Nu e simplu deloc.
Tu m-ai făcut să văd altfel lumea.
Tu mi-ai pătruns în mica mea lume fără să-ţi fi dat voie, fără să-mi fi dorit măcar să te am prin preajma.
 Totuşi, ai avut capacitatea de a sării zidurile sufletului meu şi de a ajunge lângă el şi nu doar că nu eşti conştient de asta, dar cred că nici măcar nu îţi doreşti asta( şi nici nu îţi prea pasă.)
 Chiar așa...., tu nu stăteai pur şi simplu cu mine pe-o bancă....
 Cu tine mintea mea era goală, orice gând îmi venea ţi-l spueam. Mă înţelegi în toată esenţa mea, a fetei cu un trecut greu, timidă, inocentă şi care tânjeşte după ideea de iubire.
Singurele gânduri pe care ţi le ascund sunt cele despre tine, care, crede-mă, sunt multe...
E felul în care mă faci să ma simt şi felul în care mă faci să vreau să fiu.
Dacă ţi-aş spune tot ce gândesc nu ar mai avea nici un farmec.. aşa te mai las să descoperi singur.

Dar gândurile astea mă macină şi mă fac să mă gândesc mereu la "ce ar fi fost dacă..." sunt o mie de variante de continuare.
 Gândurile astea îmi rod sufletul şi imi muncesc mintea. Am ajuns într-o stare de laşitate în care deşi eşti la doi paşi de mine, eu te văd la sute de kilometri şi-aş da orice să te simt mai aproape.

A devenit greu să-mi ţin sufletul în frâu.
 Până la urma nu tânjesc după un iubit.
Tânjesc după ideea de a avea un suflet cu care să-mi împart gânduri si trairi, care să mă accepte aşa cum sunt, care să se gândească măcar 1% din zi la mine, care să mă facă să zâmbesc atunci când am ajuns la capătul răbdării, care să îşi dorească să mă aiba aproape.
Problema e că uneori te îndrăgosteşti şi în momentul ăla toţi din jurul tău dispar şi rămâne doar persoana de care eşti îndrăgostit. Atunci doar acea persoană ţi se pare demnă de a avea acel rol în viaţa ta şi nimeni altcineva. Şi de atunci începe suferinţa. De ce?
Poate pentru că aşa a creat Dumnezeu lumea.
Sau poate pentru că vorbele toate i-au fost date omului doar pentru a-şi ascunde gândurile.
Îmi lipseşti şi-aş vrea să ştiu ce mai faci.Dar te intreb? Nu. De ce? Pentru că în mintea mea dacă-mi simţeai lipsa sau ai fi vrut să vorbim ai fi găsit tu o cale prin care să comunici cu mine....
Pentru că sunt prea laşă să spun cuvintele alea simple la care se rezumă totul. Îmi placi. Îmi placi şi atât. Aş vrea să pot să îţi spun asta la fel de mult cum mi-ar plăcea să îmi citeşti gândurile cu adevărat.
Mi-ar plăcea să ştiu ce o să fie de acum înainte, dar o să fiu aici.
O să aştept cuminte în lumea mea ...oricât este nevoie. Simt că merită aşteptarea.



 

Firmituri de întâmplări. -Pe scurt pălăvrăgeală sau „înainte de culcare”-

Yp yaa. :3

În seara asta sunt veselă, chiar fericită, deși de-a lungul zilei am fost mohorâtă. Ziua asta m-a stors de puteri. Am avut chitară și după vreo șase ore și teme și aghh. Am reușit să iau laptopul de la mama și asta e important.

În ultima vreme nu am spor la citit. Am terminat „Cișmigiu & Comp.”, poate o să îi fac o recenzie.

Totuși săptămâna asta n-am citit nimic, pentru că totul îmi pare insipid..

Voi ați simțit acel sentiment că pentru o anumită persoană este excepția de la regulă? Că deși în 16 ani ați învățat să caracterizați un om după niște anumite valori, să observați dacă ține la voi după un tipar, ca mai apoi să apară o anumită persoană și să răstoarne tot? Să iasă din tipare, să treacă ziduri și să ajungă în punctul acela în care cu un singur cuvânt să vă poată rănii? 

Eu am întâlnit una, prima dată m-am speriat și m-am gândit că sunt pur și simplu o victimă ca oricare alta, că în fața acelei persoane sunt vulnerabilă, dar numai fiind vulnerabilă și știind sentimentul pot ajunge să fiu invulnerabilă sau măcar să încerc să fiu.. să las măcar o distanță față de aceea persoană până-mi dau seama dacă este de încredere. Eu aici greșesc. Eu ofer încredere din prima..

Și mai e ceva ce mă macină.. După sentimentele plăcute și după starea de beatitudine, a apărut o teamă apăsătoare.. teama că sentimentele nu sunt reciproce. Teama că tu îți dai sufletul pe tavă, iar cel căruia i-l oferi nici măcar nu îl vrea sau mai mult, vrea doar să se joace cu el.

Păi, atunci când teama asta pune stăpânire pe tine trebuie să faci o alegere între două variante.

Prima variantă e să te detașezi și să pleci, chiar dacă o să ai un gol în suflet, pleci și te scufunzi în cărți, în muzică, în fotografie sau în ce vrei tu.. și rămâi mereu cu acel gând „dar oare ce ar fi fost dacă?”..

Și cealaltă variantă.. Să riști. Să lupți. Să pierzi sau să câștigi. Ca un joc de poker, poți lua totul sau poți pierde totul. Varianta asta te lasă să pui suflet, să ai răbdare, să îți creezi un castel de vise, să plutești, dar și să plângi. Varianta asta e cea bazată pe sinceritate, dar cere răbdare și voință. Eu o aleg pe asta. Da, vreau să risc pentru o anumită persoană. O să pun suflet și o să am răbdare. Da. Pot să fiu rănită. Dar nu voi fi, cel puțin așa cred eu. Dacă mă înșel asta e.. mai am 30+ de cărți necitite, discografii neascultate și pagini de hârtie nescrise. Dacă o să fiu rănită o să mă doară, dar îmi asum asta. Universule, sper să auzi asta. Am luat o decizie și sper să fie cea înțeleaptă. De acum orice o să fie, nu o să mă plâng.. Mă duc să meditez la ce mă așteaptă ghemuită în pat...

 

 

 

 

 

Voi ce mai faceți? Cum mai sunteți? Ce mai citiți?

 

Frig.

E frig și dârdâi, dar nu îmi pasă. Acei ochi mă privesc în modul acela care te face să te topești într-un mod continuu.. să te pierzi.. iar.. și iar.. și iar.. și iar. Ciudat e că modul în care te pierzi e dulce și plin de fluturi și mai ales.. îți creează dependență.. Și mai ciudat e că deși nu știu ce simt acei ochi pentru mine, tot mă fac să mă simt în siguranță, fericită și acasă...

Cu cât inima noastră este rănită cu atât mai multe ziduri ne ridicăm, iar eu de-a lungul anilor am adunat muuulte ziduri. Nu oricine avea posibilitatea să le treacă. Așa îmi dădeam seama dacă o persoană merită să-mi stea aproape sau nu, dar mai ales, așa nu avea posibilitatea de a mă rănii. Acum, au venit acei ochi, care nu mă lasă în pace, care mă urmăresc peste tot, care mă fac să nu mai simt foamea, setea sau frigul. Acei ochi care au sărit peste TOATE zidurile mele. TOATE. În fața acelor ochi sunt asemenea unei căprioare paralizate de frică în fața vânătorului. Absolut compromisă. Un singur cuvânt și lumea mea ar fi distrusă și în același timp: un singur cuvânt, iar lumea mea o să fie din ce în ce mai roz.

Nu am somn, mama degeaba mi-a gătit, că pofta mea de mâncare n-are loc de grădina zoologică din stomăcelul meu. Iar scriu aici pentru a-mi aminti starea și momentul acelea. Când ochii aceia mă privesc pur și simplu nu pot să fac alt ceva decât să mă încălzesc și să plutesc. Aș vrea să pot să îi iau cu mine, pentru că sunt niște ochi speciali. Dar până atunci doar păstrez momentul în care mă priveau și mă pierd spre somn.

 

 

„Have you got colour in your cheeks?
Do you ever get that fear that you can't shift
The type that sticks around like something in your teeth?
Are there some aces up your sleeve?
Have you no idea that you're in deep?
I dreamt about you nearly every night this week
How many secrets can you keep?
'Cause there's this tune I found that makes me think of you somehow and I play it on repeat
Until I fall asleep
Spilling drinks on my settee

(Do I wanna know)
If this feeling flows both ways?
(Sad to see you go)
Was sort of hoping that you'd stay
(Baby we both know)
That the nights were mainly made for saying things that you can't say tomorrow day

Crawling back to you

Ever thought of calling when you've had a few?
'Cause I always do
Maybe I'm too busy being yours to fall for somebody new
Now I've thought it through

Crawling back to you

So have you got the guts?
Been wondering if your heart's still open and if so I wanna know what time it shuts
Simmer down and pucker up
I'm sorry to interrupt. It's just I'm constantly on the cusp of trying to kiss you
I don't know if you feel the same as I do
But we could be together if you wanted to

(Do I wanna know?)
If this feeling flows both ways?
(Sad to see you go)
Was sort of hoping that you'd stay
(Baby we both know)
That the nights were mainly made for saying things that you can't say tomorrow day

Crawling back to you (crawling back to you)

Ever thought of calling when you've had a few? (you've had a few)
'Cause I always do ('cause I always do)
Maybe I'm too (maybe I'm too busy) busy being yours to fall for somebody new
Now I've thought it through

Crawling back to you

(Do I wanna know?)
If this feeling flows both ways?
(Sad to see you go)
Was sort of hoping that you'd stay
(Baby we both know)
That the nights were mainly made for saying things that you can't say tomorrow day

(Do I wanna know?)
Too busy being yours to fall
(Sad to see you go)
Ever thought of calling darling?
(Do I wanna know?)
Do you want me crawling back to you?”

 

Regăsire.

Şi ohh, am fost atât de pierdută, atât de goală şi nici măcar nu ştiusem. Până acum, se spune că nu ştii ce e fericirea până când nu eşti nefericit, le-am trăit pe amândouă, dar acum e altceva.. este ceva dincolo de trecutul vieţii acesteia, este o bucată de suflet care a venit la locul ei, cred că o pierdusem de ceva vreme.
Oameni frumoşi, nu ştiu care-mi este viitorul şi nu ştiu cât o să dureze starea aceasta de plutire, dar vreau să mi-o amintesc pentru veşnicie. Privirea aia. Privirea aceea a fost mai mult decât o privire, acolo m-am regăsit. Nu ştiu ce o să fac, ce o să aleg, pentru că-i inevitabil... nu e nimic simplu, simt că e una dintre deciziile acelea care îţi sunt hmm.. poate nu cruciale, dar importante, de care depinde o anumită stare din viaţa ta... Sunt la o răscruce pe care am mai trăit-o odată.. Radiez de fericire, mă simt.împlinită, dar şi tristă, pentru că am impresia că trebuie să-i dau drumul sursei de fericire.. nu ţin sursa în buzunarul pantalonilor, nici într-o cuşcă şi nimic de acest fel, nici nu ştiu de fapt dacă am ajuns să am sursa, dar mă simt bulversată şi presată.
Sunt în timpul liceului şi nu pot scrie tot ce am în cap, nu am destul timp, dar o să completez.
Încă de acum o săptămână simt că trăiesc într-un film.. într-un film sau o poveste foarte frumoasă, dar cu decizii de luat şi mai ştiu că am rămas datoare îngerului meu păzitor. M-am rugat inconştient şi răspunsul a venit, fără să-mi dau seama că întrebasem ceva.
Şi totul de la o privire. Acea privire.. acea privire e inspiraţia şi regăsirea mea.

"I Was Scared, I Was Scared
Tired And Under-Prepared
But I Wait For You

If You Go, If You Go
And Leave Me Here
On My Own
Well I'll Wait For You."

Ploaie, toamnă, fericire.

Mintea mea, în momentul în care vede vremea urâtă, o asociază unei zile urâte, dar azi am realizat că nu are importanţă cum e vremea... Dumnezeu a creat şi zilele frumoase şi zilele urâte.
Astăzi am încercat să îl văd pe Dumnezeu în tot ceea ce mă înconjoară şi am rămas surprinsă de starea de beatitudine pe care mi-a oferit-o. Am terminat cursurile de chitară, mai aveam o oră şi jumătate până să încep liceul şi trebuia să o aştept pe mama, am aşteptat-o jumătate de ora în ploaie, dârdâind de frig, dar n-am avut nimic. În timp ce o aşteptam am putut să observ ceea ce era în jurul meu: nişte vrăbiuţe zgribulite, grămezi de frunze rugini-gălbui, mămici şi tătici care-şi purtau grijuli copii în braţe, bătrâni care zâmbesc şi vorbesc singuri şi bătrâni încruntaţi care înjură printre dinţi orice trecător. Cu cât mă gândesc mai mult cu atât mai uluitor mi se pare faptul că umanitatea, Pământul şi întreaga lume a pornit de la nimic... mă simt aşa norocoasă că-mi e îngăduit să mă bucur de asta, că n-am încă grija banilor, a mâncării sau a faptul că n-am unde să dorm la noapte... aceste griji lumeşti ne îndepărtează de lumea spirituală, eu le văd asemenea unui batic pe ochi. Esenţa postării mele este de a vă face să conştientizaţi ceea ce aveţi lângă voi şi de a vă bucura de acestea...Azi am alergat pentru prima dată zâmbind şi cu bucurie, fără să-mi pese de frig sau de bălţi, pur şi simplu din plăcere.
Seară frumoasă şi nu uitaţi să vă bucuraţi. <-(^-^)->

E luni, hai să zâmbim şi să nu ne mai plângem.

Razele de soare îşi croiesc drumul lin spre patul meu, deschid ochii şi mă simt invadată de lumină e ora şapte, parcă aş mai dormi un pic, dar gândul îmi zboară la căldura unei căni de cafea, aşa că mă ridic. Mă cert cu soră-mea că doar aşa-i în fiecare dimineaţă, iar pe frate-miu-l pup şi îi urez distracţie plăcută la grădiniţă. Mama pleacă să-l ducă la grădiniţă, tata-i plecat la muncă şi soră-mea are de făcut teste de evaluare naţională, aşa că-mi iau nişte prosoape şi merg să fac un duş. Apa e călduţă şi-mi oferă o senzaţie plăcută, pot să mă relaxez  şi am destul timp să mă trezesc de-a binelea. Una dintre pisici a rămas închisă cu mine în baie şi miorlăie că doar-doar o să-i deschid, ţip la ea că n-am cum să-i deschid până nu termin şi că mai bine şi-ar găsii ceva de făcut, aşa că se aşează ghem în ghiuvetă. Termin, dar când închid apa mă apucă dârdâitul, trag de un prosop şi mă îmbrac repede, ies din baie şi pisica-mi toare pe lângă picioare în semn de mulţumire. Fac un tur al casei să verific dacă totul e la locul lui, spăl câteva vase, aranjez jucăriile micuţului şi-mi strâng hainele din pat. Merg la bucătărie, dau drumul maşinii de cafea, îmi aleg o cană din colecţia mea (colecţionez tot felul de căni şi dimineaţa aleg una în funcţie de starea mea de spirit), îmi fac cafeau şi o completez cu mult lapte pentru a nu simţi cofeina prea tare. Puţine sunt viciile mele, dar cafeaua e cel mai mare dintre ele, problema nu e cofeina, nu de ea am nevoie, ci de ceva cald care să mă alimenteze, merge şi o cană de ceai sau lapte cald simplu, dar parcă mai călduros mă trezeşte o cană de cafea. Îmi iau cana şi mă duc în camera mea, îmi pornesc playlist-ul, în dimineaţa asta Birdy îmi oferă suport la scris. Îmi deschid vechiul laptop şi încep să scriu şi uite-mă aici. În căşti am ,,Birdy - Shelter", cana de cafea e încă aburindă lângă mine, iar degetele bat o tastatură pe care n-am mai folosit-o de mult timp. Până şi tastatura îmi dă o stare de nostalgie, până acum câteva luni nici nu ştiam să folosesc diacritice, iar acum strâmb din nas la felul în care bate. "Maybe I have said something that was wrong/ Can I make it better with the light turn on" - nu mă pot abţine să nu cânt. Revenind, această tastatură are trei taste lipsă şi arată ciudat, mă rog.. nu vreau să intru în starea aia de melancolie/nostalgie, totuşi cred că doar eu pot să intru în stare de melancolie când mă uit la o tastatură...
Orice aş face el rămâne acolo, am încercat să-l alung, să îl fac să dispară, dar el nu şi nu, vrea să rămână acolo. Da, da, zâmbetul meu tembel. Mama spune că trag ceva pe nas sau că e de la prea multă cofeină, sunt nişte scuze bune, poate e de la cofeină. (Vezi să nu)
Azi am doar ore de real la liceu, o să fie plictisitor şi complicat, capul meu nu-i făcut să gândească realist, el vrea să scoată pagini întregi despre nori...
Aseară nu aveam somn, am încercat să citesc un canon, dar degeaba, îmi zbura gândul şi mâncasem pe săturate la masa de seară şi era normal ca cel rău să-şi bage coada, totuşi am terminat de citit canonul (era către îngerul păzitor, simt că l-am cam neglijat). Măcar aici nu vreau să mă ascund... aşa sunt eu, cred în Dumnezeu şi în îngeri şi în demoni, am trăit destule lucruri frumoase şi rele în care doar prin existenţa lor le-am putut rezolva. Tot aici o să-mi scriu visele şi coşmarurile, poate chiar şi întâmplările. E-n zadar să-mi fac un alt blog în care să scriu cum i-am cerut un semn al existenţei lui Dumnezeu şi mi s-a dat. Risc să-mi pierd cititorii, dar nu-i nimic. În lumea asta informaţiile ajung doar la cine vrea, restul degeaba au urechi dacă nu au nevoie de acea informaţie sau o neagă, eu vreau să ştiu că v-am spus tot ce ştiam eu şi tot ce am trăit eu şi că a fost decizia voastră să nu credeţi, dar dacă eşti ateu, te rog, dă-mi şansa de a mă asculta la cum mi s-a schimbat viaţa în momentul în care am conştientizat existenţa unei lumi nevăzute...
Deşi am adormit bine, am avut o noapte grea, am visat că citeam legile lui "Hamurabi" şi descoperisem 23 de statui imense care aveau o legătură cu acest cod şi că era ceva ascuns ce era de datoria mea să descopăr. Ah.. şi-mi lipsea o statuetă, ştiu că pentru a nu înţelege codul cineva a ascuns una dintre statui că trebuiau să fie 24 în total. A fost ciudat şi obositor pentru că am umblat prin deşert şi vorbeam o limbă pe are în viaţa asta nu o cunos, parcă era ceva mai mult bazat pe telepatie. Oricum visul a fost foarte clar, am mai avut unul acum o săptămână când am visat extratereştrii cu navete cum nu am mai văzut în nici un film până acum şi ei erau şi buni şi răi, o să îl scriu şi pe acela. Poate înseamnă ceva sau poate trebuie să merg la psihiatrie.
Am terminat ultima gură de cafea, în căşti răsună versurile "Keep my eyes shut/ Safe in distrust/ You are all that I need/ My senses/ You light me up/ When all I see it"s darkness". Poate aşa e.. mama mi-a spus să-mi fac un prieten, iar eu i-am spus "Îmi petrec timpul înşiruind cuivnte pe care nimeni nu o să ajungă să le citească sau să le înţeleagă, alerg pe trecerea de pietoni, îmi place să citess, să învât şi îmi place să port discuţii serioase şi filozofice în plus, încerc să fac lumea să vadă că ne aşteaptă un război atât pe plan fizic cât şi pe plan spiritual, cine crezi că e interesat de aşa ceva? Chiar crezi că e cineva pe lumea asta care să mă ia aşa cum sunt? Habar n-am..."
Simt un amalgam de sentimente şi vreau să mi le aşez, problema e că ele pot să fie uşor rănite şi că trebuie să merg la liceu.
E bine că am timp şi de scrie, credeam că nu am. Azi sper să fie o zi frumoasă chiar dacă e luni, port cuvintele cuiva în minte şi mă fac să zâmbesc.
În fiecare zi vreau să fac ceva frumos pentru prietenele/prietenii mei, aşa că mă gândesc cum pot să fac ziua mai frumoasă cuiva. :3
O săptămână frumoasă să aveţi.
Ştiu, Lissa a luat-o pe cărări greşite, asta e.
Nu vreau să uit, acest post este scris pentru tine, copil pierdut în amintiri ale copilăriei, copil care n-ai apucat să sari coarda pe săturate fiind forţat să te maturizezi, încă nu te-am uitat.

E toamnă, iar eu m-am pierdut într-o mare de fericire și tristețe.

Degete înghețate, frunze zburând, păsări călătoare spunând adio, paltoane fluturând prin parcuri și un zumzet de șoapte peste tot.

 

„Sunt trist și fericit în același timp și mă chinui să înțeleg cum vine asta” - Jurnalul unui adolescent timid

Așa mă simt și eu. Afară e frig, dar nu mai sunt capabilă să simt frigul, e o flacără mică undeva care mă animă, e frumos, flacăra aceea îmi oferă posibilitatea de a vedea totul printr-o nuanță rozalie, chiar dacă păsările pleacă, chiar dacă natura se dezbracă, eu tot fericită sunt, dar ceva mă face să-mi fie teamă, teama că această fericire depinde de ceva ce pot pierde ușor, e îndeajuns un cuvânt și „puf” să nu mai fie nimic, totul să devină alb-negru.

Totuși până acolo vreau să-mi las impresiile aici, mi-am dat seama că blogul acesta chiar a ajuns să mă cunoască în totalitate, chiar mi-am lăsat aici toate gândurile și secretele, ceea ce pentru mine e un mare pas, până acum aveam un alt blog în care-mi spuneam poveștile.

Nu știu ce e toamna pentru voi, dar pentru mine e fericire totală, nu e an în care toamna să nu-mi lase amintiri speciale, anul trecut toamna a fost cea mai frumoasă parte a anului, în special Octombrie, e ciudat cum după grămezi de amintiri și promisiuni, tot ce a rămas concret sunt doar vorbe-n vânt. Acum mă întreb, oare de ce promitem lucruri pe care nu le putem oferii și de ce spune lucruri pe care nu le simțim?

Am realizat că-mi e teamă de societate sau mai bine spus de felul în care societatea mă poate schimba... Nu vreau să mă ascund și nici să mă schimb. Vreau să rămân copilul care cântă pe stradă chiar dacă toți ochii sunt ațintiți asupra lui, copilul care aleargă chiar dacă este pe trecerea de pietoni, copilul care râde cu gura până la urechi, copilul care țopăie în frunze, copilul care crede că lumea poate devenii mai bună, copilul care are mereu speranță. Și în același timp nu vreau să uit că acel copil mă face să le suport pe toate, responsabilitățile pe care le am sunt multe și sunt momente în care simt că nu le mai pot duce, sunt plânsete în timpul somnului, coșmaruri pe care nimeni nu le poate înțelege, dar știu că asta îmi e crucea și ști„u că cineva, acolo sus mă ajută să le duc, dar simt că trebuie să mă descarc. Să nu credeți că un copil care aleargă pe stradă sau care la școală pare cel mai fericit om de pe Pământ, nu ascunde ceva. Toți avem povești diferite, povestea mea e complicată, iar ca să o pot suporta am nevoie de cineva de care să mă agăț, până apare cineva, mă agăț de natură... de tot ce-i în jurul meu.

Ieri am fost în parc cu frățiorul meu de 3 ani și jumătate, acolo erau vreo șase copilași de 3-4 ani și un băiat de clasa a IV-a care avea răbdare să se joace cu ei și îi făcea să râdă, dădea în mintea lor îi făcea să se împrietenească între ei, Doamne, ar fi trebuit să vedeți cât de fericiți îi făcea pe copilași! Când l-am întrebat ce vrea să se facă a spus că i-ar plăcea să fie pilot de avioane în America, știa perfect engleza pentru vârsta lui, avea numai note bune și radia, vedeai în el bunătatea și iubirea asemenea unui înger, exact așa părea, un înger. Mă uitam la el și-mi venea să plâng, era așa un copil bun. În câteva minute a venit mama sa urlând la el că de ce stă în nisip și se joacă cu ciutani de 3 ani că el trebuie să învețe, să miște mai repede în casă. În momentul în care copil a auzit vocea mamei sale s-a făcut alb la față, femeia aceea mai avea puțin și îi trăgea niște palme de față cu tot parcul... am rămas șocată. Copilul acela părea atât de fericit și de fapt era chinuit. El se comporta cu acei copii așa cum și-ar fi dorit ca mama sa să se comporte cu el, asta-i una dintre calitățile oamenilor și nici măcar nu suntem conștienți de ea. Întâmplarea asta n-are mare legătură cu restul postării, dar m-a marcat...

Acum, cred că cel mai bine îmi pot exprima starea prin melodii...

Am găsit melodia asta care ar fi mers pentru anul trecut, chiar așa, toamna de anul trecut s-a învârtit în jurul unei întrebări simple „Ai mâini calde?” și a fost o toamnă superbă, cu promisiuni și plimbat prin ploaie și acorduri de chitară și voci răgușite și paltoane și și și... și după ea n-a mai rămas nimic, că doar nimic nu-i veșnic. Dar trecând peste asta, melodia asta e pe gustul meu și-mi aduce aminte de lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat sau mai bine spus povestea frumoasă până la un punct. :)

„E toamnă și frunzele acoperă fiecare cuvânt
 Și ne îmbracă de parcă-s cămăși ce-au fost apretate de vânt
 Început de septembrie e cald e toamnă și parcă
Ce-a rămas din fosta vară își face bagajul și pleacă
E toamnă, parcul arată de parcă-i pictat în ulei
Și banca și eșarfa și ea cu tot cu ghetele ei
O privesc aripi de fluturi îmi gâdilă stomacul
Vocea ei la fel de calma ca lacul, ca parcul”

 

Copii, nu uitați că atunci când totul nu mai are sens și te simți pierdut, cineva acolo te v.a asculta și ajuta mereu oricât ți-e de greu.

Am fluturi în stomac (cred) și uitasem senzația, motiv pentru care sunt ca o tornadă pe unde trec, sar într-un picior, râd, zâmbesc și alerg, e frumos să trăiești și să fi conștient de ceea ce ai în jurul tău.

Până la urmă luna asta vrând, nevrând m-am infectat cu iubire și radiez, problema e felul în care cei din jurul meu mă privesc, zilele astea s-a ajuns la concluzia că iau etnobotanice, e bine, încă n-am ajuns la psihiatrie.

Oameni buni, iubiți! Iubiți tot ce e în jurul vostru: răsărit de soare, mare, muzică, păsări, copaci, flori, vânt, iubiți totul, e gratis! Și nu uitați să faceți ceva frumos pentru cei din jurul vostru, de obicei nu costă nimic. :3

 

 

Să-ţi aminteşti.

Mi-ai spus că pentru a face o persoană să nu mă uite trebuie să fac un lucru numai pentru ea.

Poate e stupid, să scriu aici, în văzul tuturor, dar ştiu în acelaşi timp că-i nebunesc şi aşa poate o să-ţi rămână mai mult timp în minte.

Nu ştiu care-i rolul tău în viaţa mea sau al meu în a ta de acum în.colo, dar ştiu că datorie ţie nu mai am impresia că sunt singura care vede lumea prin prisma a ceea ce va urma. Ştiu că m-ai făcut să-mi dau seama că tot ce vreau e să fiu înconjurată de oameni cu aceeaşi viziune. Tot prin simpla ta prezenţă m-ai făcut să realizez sursa nefericirii mele - nu eram eu. În societatea noastră, dacă eşti tu însuţi eşti gonit, batjocorit şi aruncat la oameni. Mi-ai arătat că mai există speranţă şi pe lângă asta ai reuşit să-mi trezeşti emoţii de mult uitate.

Să nu te gândeşti că-mi e uşor să scriu asta, nu-mi e deloc. Degetele bat greu tastatura, de parcă ar fi fost îmbrăcate în plumb, iar ideea de a continua pare din ce în ce mai proastă.

Aş vrea să înţeleg de ce un om poate să-mi vorbească atât de mult fără să-mi spună nimic. Aş vrea să ştiu de ce simt că m-am transformat într-o furtună şi de ce continui să-ţi scriu.

Nu te cunosc în profunzimea ta, deci încă-mi eşti străin, dar oare aş putea ajunge să te cunosc?

Cred că am minţit, cred că postarea asta e cu dublu sens, vreau ca nici eu să nu te uit, să-mi rămâi in minte ca la început.

E prostesc, totul e prostesc, poate n-o să mai vorbim niciodată şi poate n-o să ne mai vedem vreodată, dar ceea ce vreau să-ţi aminteşti este că pentru anumite persoane, ceea ce gândeşti şi verbalizezi poate să fie crucial, poate să schimbe cursul vieţii acelei persoane. La mine aşa a fost şi aşa mi-am dat seama ce am de făcut mai departe-n viaţă şi vreau să-ţi mulţumesc.

Străin cunoscut, simt că am nevoie de tine în preajma mea şi mai simt uşurinţa prin care pot să te alung dintr-o greşeală, din prostie sau din simplul fapt că ajung să clachez de emoție.

Vreau să-ţi aminteşti uneori de fata prostuţă care-a fost atât de nebună încât să scrie ceva incoerent despre tine.

Te rog mult, nu te speria.

*****

Bun, dacă aţi avut răbdare să citiţi şi partea de mai sus cred c-aţi realizat că Lissa e puţin melancolică, tristă şi-n acelaşi timp, se simte plină de viaţă. Simt că am înflorit, dar problema e cât de brusc pot să mă ofilesc... până acum luna octombrie mi-a adus noi nuanţe de roz, pentru mine lumea asta e roz acum, dar continui să fiu nostalgică şi mă chinui să înţeleg cum vine asta..

Poate o să ies mâine să mă plimb prin parcuri, îmi place vremea şi cum cea mai bună prietenă a mea e plecată la facultate, poate ies singură să admir copacii, ador să fac asta toamna când domină ruginiul și arămiul.

Mă gândesc să fac o postare despre cum văd eu ,,dragostea" adevărată pentru că asta mi-a fost tema la psihologie, iar doamna profesoară a rămas pe gânduri asupra viziunii mele...

O să merg să mă-nfofolesc în pat, vreau să nu uitaţi că Dumnezeu ne-a învăţat să iubim, iubindu-ne El pe noi! Şi că fără dragostea lui n-am mai fii capabili să ne iubim unii pe alții.