Tu - pronume personal persoana a II-a singular. Simplu. Foarte simplu, nu?
Nu. Nu e simplu deloc.
Tu m-ai făcut să văd altfel lumea.
Tu mi-ai pătruns în mica mea lume fără să-ţi fi dat voie, fără să-mi fi dorit măcar să te am prin preajma.
Totuşi, ai avut capacitatea de a sării zidurile sufletului meu şi de a ajunge lângă el şi nu doar că nu eşti conştient de asta, dar cred că nici măcar nu îţi doreşti asta( şi nici nu îţi prea pasă.)
Chiar așa...., tu nu stăteai pur şi simplu cu mine pe-o bancă....
Cu tine mintea mea era goală, orice gând îmi venea ţi-l spueam. Mă înţelegi în toată esenţa mea, a fetei cu un trecut greu, timidă, inocentă şi care tânjeşte după ideea de iubire.
Singurele gânduri pe care ţi le ascund sunt cele despre tine, care, crede-mă, sunt multe...
E felul în care mă faci să ma simt şi felul în care mă faci să vreau să fiu.
Dacă ţi-aş spune tot ce gândesc nu ar mai avea nici un farmec.. aşa te mai las să descoperi singur.
Dar gândurile astea mă macină şi mă fac să mă gândesc mereu la "ce ar fi fost dacă..." sunt o mie de variante de continuare.
Gândurile astea îmi rod sufletul şi imi muncesc mintea. Am ajuns într-o stare de laşitate în care deşi eşti la doi paşi de mine, eu te văd la sute de kilometri şi-aş da orice să te simt mai aproape.
A devenit greu să-mi ţin sufletul în frâu.
Până la urma nu tânjesc după un iubit.
Tânjesc după ideea de a avea un suflet cu care să-mi împart gânduri si trairi, care să mă accepte aşa cum sunt, care să se gândească măcar 1% din zi la mine, care să mă facă să zâmbesc atunci când am ajuns la capătul răbdării, care să îşi dorească să mă aiba aproape.
Problema e că uneori te îndrăgosteşti şi în momentul ăla toţi din jurul tău dispar şi rămâne doar persoana de care eşti îndrăgostit. Atunci doar acea persoană ţi se pare demnă de a avea acel rol în viaţa ta şi nimeni altcineva. Şi de atunci începe suferinţa. De ce?
Poate pentru că aşa a creat Dumnezeu lumea.
Sau poate pentru că vorbele toate i-au fost date omului doar pentru a-şi ascunde gândurile.
Îmi lipseşti şi-aş vrea să ştiu ce mai faci.Dar te intreb? Nu. De ce? Pentru că în mintea mea dacă-mi simţeai lipsa sau ai fi vrut să vorbim ai fi găsit tu o cale prin care să comunici cu mine....
Pentru că sunt prea laşă să spun cuvintele alea simple la care se rezumă totul. Îmi placi. Îmi placi şi atât. Aş vrea să pot să îţi spun asta la fel de mult cum mi-ar plăcea să îmi citeşti gândurile cu adevărat.
Mi-ar plăcea să ştiu ce o să fie de acum înainte, dar o să fiu aici.
O să aştept cuminte în lumea mea ...oricât este nevoie. Simt că merită aşteptarea.
Nu. Nu e simplu deloc.
Tu m-ai făcut să văd altfel lumea.
Tu mi-ai pătruns în mica mea lume fără să-ţi fi dat voie, fără să-mi fi dorit măcar să te am prin preajma.
Totuşi, ai avut capacitatea de a sării zidurile sufletului meu şi de a ajunge lângă el şi nu doar că nu eşti conştient de asta, dar cred că nici măcar nu îţi doreşti asta( şi nici nu îţi prea pasă.)
Chiar așa...., tu nu stăteai pur şi simplu cu mine pe-o bancă....
Cu tine mintea mea era goală, orice gând îmi venea ţi-l spueam. Mă înţelegi în toată esenţa mea, a fetei cu un trecut greu, timidă, inocentă şi care tânjeşte după ideea de iubire.
Singurele gânduri pe care ţi le ascund sunt cele despre tine, care, crede-mă, sunt multe...
E felul în care mă faci să ma simt şi felul în care mă faci să vreau să fiu.
Dacă ţi-aş spune tot ce gândesc nu ar mai avea nici un farmec.. aşa te mai las să descoperi singur.
Dar gândurile astea mă macină şi mă fac să mă gândesc mereu la "ce ar fi fost dacă..." sunt o mie de variante de continuare.
Gândurile astea îmi rod sufletul şi imi muncesc mintea. Am ajuns într-o stare de laşitate în care deşi eşti la doi paşi de mine, eu te văd la sute de kilometri şi-aş da orice să te simt mai aproape.
A devenit greu să-mi ţin sufletul în frâu.
Până la urma nu tânjesc după un iubit.
Tânjesc după ideea de a avea un suflet cu care să-mi împart gânduri si trairi, care să mă accepte aşa cum sunt, care să se gândească măcar 1% din zi la mine, care să mă facă să zâmbesc atunci când am ajuns la capătul răbdării, care să îşi dorească să mă aiba aproape.
Problema e că uneori te îndrăgosteşti şi în momentul ăla toţi din jurul tău dispar şi rămâne doar persoana de care eşti îndrăgostit. Atunci doar acea persoană ţi se pare demnă de a avea acel rol în viaţa ta şi nimeni altcineva. Şi de atunci începe suferinţa. De ce?
Poate pentru că aşa a creat Dumnezeu lumea.
Sau poate pentru că vorbele toate i-au fost date omului doar pentru a-şi ascunde gândurile.
Îmi lipseşti şi-aş vrea să ştiu ce mai faci.Dar te intreb? Nu. De ce? Pentru că în mintea mea dacă-mi simţeai lipsa sau ai fi vrut să vorbim ai fi găsit tu o cale prin care să comunici cu mine....
Pentru că sunt prea laşă să spun cuvintele alea simple la care se rezumă totul. Îmi placi. Îmi placi şi atât. Aş vrea să pot să îţi spun asta la fel de mult cum mi-ar plăcea să îmi citeşti gândurile cu adevărat.
Mi-ar plăcea să ştiu ce o să fie de acum înainte, dar o să fiu aici.
O să aştept cuminte în lumea mea ...oricât este nevoie. Simt că merită aşteptarea.
